„Noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci. Învățatul vienez Tomaschek spune în lucrarea sa „Über die Bessen”, tipărită la 1880, că besii erau traci și dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii și cu mulțime) și întemeiază Roma”, își lăsa drept moștenire crezul despre rădăcinile noastre Părintele Stăniloae, într-un interviu din 1993, cu doar câteva luni înainte de a părăsi această lume.
Născut la Vlădeni, în ținutul Bârsei din inima României, Dumitru Stăniloae a fost preot, teolog, profesor universitar, istoric, scriitor și ziarist de-a lungul celor 90 de ani de viață pământească, lăsând în urma sa zeci de lucrări și scrieri de o valoare inestimabilă.
„Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră. Este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Și avem cuvintele latine cele mai substanțiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotțiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul. Atotputernicul e mai rece, Atotțiitorul parcă te îmbrățișează. Noi zicem Tată, ei zic Pater. Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic așa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumește; noi zicem împărăție, parcă mai plină de taină, de basm așa… împărăție… Noi zicem biserică, de la „basiliki”, adică clădirea împărătească. Hristos e Împăratul. Ei zic „ecclesia”. Toți termenii aceștia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Iar ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma. Noi avem o limbă proprie. Latină, dar proprie”, mărturisea Părintele Stăniloae în interviul readus la lumină de activenews.
„Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient și Occident; noi unim luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înțelege altfel. I-am dat o pecete proprie, o pecete românească creștinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creștinism și creștinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii și nu o au grecii (…) este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviință, e o delicatețe, o blândețe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăție, sunt niște virtuți… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem și lumii „lumină”; lume de la lumină. Noi avem niște adâncimi foarte clare, niște adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăși: e-atâta bunătate, atâta lumină în ele! Avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalență la alte popoare”, mai lăsa spre neuitare românilor Dumitru Stăniloae, cu peste trei decenii în urmă.