„Dintre toate îndeletnicirile din care se câștigă ceva, niciuna nu e mai bună decât agricultura”, scria Cicero. Statul român pare să fi citit fraza pe dos: omul care ne hrănește a ajuns în Piața Victoriei ca să ceară ceva elementar, adică să i se plătească ceea ce i s-a luat.
Juridic vorbind, oaia sacrificată e o creanță. Când statul ordonă uciderea unui efectiv pentru sănătatea publică, măsura poate fi legitimă. Obligația de a despăgubi rămâne însă intactă. Art. 44 din Constituție garantează proprietatea. Art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană cere un just echilibru între interesul general și sarcina individuală. Un om căruia i se ucide turma pentru binele tuturor și căruia nu i se plătește la timp poartă exact „sarcina specială și excesivă” pe care CEDO o sancționează de la Sporrong și Lönnroth încoace.
Embargoul vine de la Bruxelles, focarele se gestionează acasă.
Fiecare focar necontrolat prelungește interdicția de export și pentru fermele perfect sănătoase. Iar art. 52 din Constituție nu face diferența între paguba produsă printr-un act și cea produsă prin inerție.
Ce trebuie făcut e simplu:
Despăgubirile restante trebuie plătite integral, cu termen public.
E nevoie de un calendar transparent de eradicare a focarelor, negociat cu Comisia. Și, eventual, să nu mai inventăm focare pentru a bloca activitatea fermierilor noștri.
Fermierii trebuie consultați real, nu doar informați.
Un stat care își încasează impozitele la zi, dar își amână datoriile față de cetățeni, nu practică austeritatea. Practică asimetria. Că hoția chiar sună urât.
Blaga scria că „veșnicia s-a născut la sat”. Ar fi o ironie amară ca tot acolo să moară și răbdarea.
Sunt alături de fermierii români! Durerea lor e reală spre deosebire de jocurile iresponsabile ale politicienilor!
PS: Asta cu protestul neautorizat e ca și cum n-ar avea voie să te doară măseaua fără trimitere de la medicul de familie. Lăsați răstălmăcirile și alambicările – rezolvați problemele reale ale oamenilor!