Vizita-fulger a președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la București s-a lăsat, sub „încununarea” noului episod hilar oferit de omologul Nicușor Dan, cu semnarea unui „parteneriat strategic” a cărui undă de șoc abia începe să se propage. Dincolo de concesiile promise pentru românii din Ucraina sau proiectul liniilor electrice Cernăuți- Suceava și Porubne-Siret, parteneriatul vine cu un ditamai punct 3, care prevede un schimb fără precedent: România își oferă fluxul de gaze din proiectul offshore Neptun Deep, în timp ce Ucraina se oferă… să le stocheze și, bineînțeles, consume!
O analiză meticuloasă pe această temă, care irită pe bună dreptate din start opinia publică, lipsește din partea decidenților până în acest moment. A fost realizată, însă, de jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob, care explică deopotrivă cadrul, mizele dar și riscurile la care se expune România.
„Să o luăm metodic. Proiectul Neptun Deep va genera o cantitate de gaz care va depăși cu mult consumul intern al României în perioadele de vară, asta e bine. Problema României e că are o capacitate de stocare de aproximativ 3 miliarde de metri cubi. Este suficient pentru consumul actual, dar total insuficient pentru a gestiona surplusul masiv care va veni din Marea Neagră dacă dorim să menținem prețurile sus prin controlul ofertei. Ucraina deține cele mai mari depozite subterane de gaz din Europa (peste 30 de miliarde de metri cubi), reprezentînd peste 20% din capacitatea totală de stocare a Europei, majoritatea fiind situate în vestul țării (zona Lvov), aproape de granița cu UE. Au fost construite în era sovietică pentru tranzitul masiv de gaz rusesc spre Europa, când Ucraina consuma și tranzita volume uriașe.
Depozitul de la Bilche-Volytsia-Uhersko, al doilea cel mai mare din lume, e capabil să stocheze el singur peste 17 miliarde de metri cubi. Aceasta este zona cea mai îndepărtată de linia frontului. În actualul context din 2026, probabilitatea ca trupele ruse să ajungă la granița cu Polonia este considerată minimă de analiștii NATO”, punctează jurnalistul într-un articol publicat pe Inpolitics.
„Grație Punctului 3, România nu ar mai fi obligată să vîndă gazul „la minut” pe piețele internaționale cînd prețul este scăzut. Îl poate „conserva” în Ucraina, transformîndu-l într-o rezervă strategică regională. Ucraina are nevoie de gaz pentru a-și menține presiunea în sistemul de conducte și pentru consumul intern, iar gazul de la Neptun Deep ar putea înlocui definitiv orice dependență reziduală sau tranzit de gaz rusesc…
Prin depozitarea gazului românesc și a celui lichefiat adus din import prin Coridorul Vertical în Ucraina, se creează, deci, un interes direct al NATO și al UE pentru integritatea teritorială a vestului Ucrainei. Asta pentru că, logic, în momentul în care gazul proprietatea unor companii din UE (OMV Petrom, Romgaz etc) se află stocat în subsolul ucrainean, orice atac rusesc asupra acelei zone devine un atac asupra securității energetice a Uniunii Europene.
Ucraina acceptă ca depozitele sale să funcționeze sub un regim de vamă energetică europeană, unde gazul românesc rămîne juridic al României, chiar dacă se află la 2 km sub pămîntul ucrainean. Deci, există avantaje clare pentru România și pentru UE în acest acord”, explică Bogdan Tiberiu Iacob.
Există, însă, un mare, dacă nu chiar uriaș, „dar”… „Orice analiză onestă trebuie să recunoască faptul că Punctul 3 este un pariu de mare risc.
Bunăoară, într-o situație de urgență națională, un guvern de la Kiev ar putea fi tentat să confiște gazul stocat pentru a preveni colapsul propriului sistem. Acordul ar putea încerca să prevină acest lucru prin documente între companii, care includ asigurări internaționale și arbitraje comerciale la Londra sau Viena. Dar și tezaurul românesc trimis la ruși să fie în siguranță avea garanții, și tot la ei se găsește după un secol. ”Depozitarea în siguranță” pomenită în textul acordului sună frumos, dar pe hîrtie e una, realitatea poate fi alta.
Ucraina e o țară, să o spunem pe șleau, extrem de ”dubioasă”, cu o corupție endemică, o gaură neagră dovedită chiar și pentru ajutoare de război din occident, unde se fură pe rupte de la nivel înalt, cu o justiție coruptă la extrem, într-un cuvînt, un partener care nu prezintă deloc încredere. Sfîrșitul războiului, indiferent de formă, va accentua problemele deja existente sus pomenite, pentru o lungă perioadă de timp. Își permite România să-și încredințeze o resursă prețioasă unui partener care pînă mai ieri aproape îi era dușman, cu riscurile sus menționate?” se întreabă jurnalistul.
„Există, de altfel, și alte riscuri. Depozitele de gaz ucrainene sunt situate la adîncimi foarte mari, uneori peste 1-2 km sub pămînt, în foste zăcăminte depletate, adică rămase goale după extracție. Sunt aproape imposibil de distrus prin atacuri cu rachete convenționale. Dar, chiar dacă gazul este în siguranță sub pămînt, accesul la el depinde de stațiile de comprimare de la suprafață. Dacă Rusia distruge nodurile de conexiune de la frontieră, România ar putea avea gazul în „seif”, dar ar putea pierde „cheia” pentru o perioadă de timp.
Una peste alta, să spunem că Punctul 3 reprezintă abandonarea politicii „cetății asediate”, unde stocăm doar cît avem în curte, în favoarea unei politici de expansiune strategică. România alege să riște depozitarea în Ucraina pentru a cîștiga statutul de arbitru al pieței de gaze din Europa de Est. Este un pas care ne transformă din simplu producător în administrator de sistem regional… Există, însă, și riscul major, dacă Ucraina cade sau infrastructura de transport e distrusă, ori dacă pur și simplu vine la putere un regim filo-rus în măsură să nu respecte înțelegerile lui Zelenski, recuperarea gazului devine un proces juridic și tehnic extrem de greoi”, mai punctează Bogdan Tiberiu Iacob în articolul care anunță încă din titlu marele risc: „România își va depozita gazele în Ucraina. Cum și-a „depozitat” tezaurul la ruși?”