„În limba română, cuvântul care numește „Casa Domnului”, spre deosebire de celelalte limbi romanice, vine din latinescul basilica, al cărui înțeles primar este unul tulburător. Ea însemna un loc regesc de adunare pentru scopuri foarte importante, dar, probabil, la început va fi indicat chiar adunarea oamenilor în acel loc privilegiat”, scrie academicianul Ioan Aurel Pop cu ocazia inaugurării Catedralei Naționale.
„Atunci, când încă bisericile erau simple reuniri de creștini, au pătruns în limba daco-romanilor și s-au moștenit în limba noastră, a românilor, cuvintele Dumnezeu, Domnul, Tatăl Cel ceresc, Sântămărie, credință, biserică, altar, cruce, treime, sărbătoare, Împărăția cerurilor, rugăciune, închinare, binecuvântare, Crăciun, Paști, Florii, Rusalii, Sânnicoară, Sânpetru, Sântion și multe altele, de origine latină”, amintește președintele Academiei Române în articolul publicat de Ziarul Lumina.
„În mai toată istoria românilor, bisericile noastre au rămas construcții modeste, mici ca dimensiuni. Nu clădirea trebuia să fie mare – gândeau oamenii din trecut -, ci credința. La un moment dat, însă, românii s-au deșteptat (cum zice Imnul) întru națiunea proprie, au înțeles solidaritatea de grup și au început să lupte pentru emancipare și unire. După Unirea de la 1859, a urmat Independența de la 1877. Românii au ajuns să fie conștienți de dimensiunea lor numerică: ei erau, fără îndoială, cel mai numeros popor din sud-estul Europei”, punctează academicianul.
„Acest fapt impunea o anumită ținută, mai ales că, în epoca modernă, toate popoarele creștine se mândreau cu bisericile lor, cu edificiile mari ca locuri închinate credinței. La 1885, Biserica României a devenit autocefală, iar în 1925 a fost ridicată la rang de Patriarhie. În toți anii mulți trecuți de la Unire și de la Independență, marii demnitari ai acestui popor, marii artiști, marii oameni de stat, marii ierarhi au visat o clădire pentru Biserica Patriarhiei care să aibă ținută de Biserică Națională. Nu a fost o dovadă de semeție și nici de necuviință, dimpotrivă. Cuviința cere ca lăcașul de cult-simbol al națiunii să fie de rangul acestei națiuni, să reflecte dimensiunea ei numerică reală și dimensiunea ei spirituală adevărată.
De-acum, după 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei și după un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie, Biserica celui mai numeros popor din sud-estul Europei, sub păstorirea de glorie a Preafericitului Patriarh Daniel, are Catedrală pe care „nici furul va fura și nici vântul va strica”, în veac” scrie Ioan Aurel Pop în încheierea articolului intitulat Catedrala Sufletului Românesc.