Mi-am tot zis că mai e până la final, ar trebui să-l aștept ca să-mi răspund la întrebare. Dar a fost atât de convingătoare până acum ediția asta de la Paris, de mi-a schimbat chiar întrebarea. Să ne amintim câteva puncte-cheie…
A fost parodierea (ca să nu-i zic direct batjocorire, că suntem pe „terenul saloanelor”) Cinei, chiar la deschidere. Tot pe acolo, sesiza un bun prieten figurina ce duce cu gândul la simbolistica vițelului de aur din Biblie. A fost apoi (episod greu de tot) partida aia de box „feminin” în care algerianul cu cosițe a făcut-o pe săraca italiancă să abandoneze în lacrimi, după doar 45 de secunde. A fost și amuzanta definire „no comment” a globalizării din partida aia la tenis de masă dintre SUA și China, care a pus față în față doar chinezi. A fost și cumplita mascaradă de la gimnastică, pe care am încasat-o direct noi, românii. Și despre care susțin voci chiar de peste ocean că a avut ca miză nu doar o medalie în plus pentru SUA, ci ocuparea întregului podium de către sportive de culoare.
A mai fost și o situație care a „bătut” chiar până la mine acasă… Spre cinstea lor, doi băieți de-ai noștri au luat aur la canotaj. Unul dintre ei a făcut bună parte din juniorat pe Bega. Aici, la Timișoara, unde peste niște anișori primarul neo-marxist importat din Germania avea să dispună dărâmarea bazei de canotaj ce a format generații întregi, aducându-ne atâta bucurie și mândrie de-a lungul timpului… Au fost și altele, mai mult sau mai puțin pe față. Ca la o adevărată olimpiadă de neo-marxism globalist!
Așa că întrebarea nu mai poate fi dacă spiritul olimpic e buchisit pe invers, până iese treaba ca la Eurovision, unde propaganda ideologică bate de multișor cam orice legătură cu muzica. Și nici cât va mai dura până când unele națiuni vor renunța să ia parte la bâlciuri ideologice organizate sub pretext sportiv, fără să mai aștepte să le fie interzis accesul. Ci mă amuz cinic la o idee… În spiritul noii normalități, nu văd de ce nu am asista în curând la vreo partidă de fotbal masculin între nemți și franțuji, de exemplu, în care lotul german e alcătuit din magrebience născute în Franța, iar cel francez din niște foști berlinezi priponiți în exces admirativ și căutare de adâncă împlinire amoroasă pe sub Turnul Eiffel…
Apoi mă uit la mascotele astea roșii, cu iz de „minions”, și mă întreb retoric, fără să mai râd sau să aștept finalul ediției ăsteia de olimpiadă: totuși, până unde?