O rezoluție adoptată chiar la începutul lui 2024 de către Parlamentul European riscă să producă un adevărat cutremur, alimentând poziția celor care susțin că la vârful Uniunii curentul „cancel culture” a trecut de la stadiul de ideologie la cel de mecanism și metodă. Așa-numitul „Raport referitor la conștiința istorică europeană”, care a trecut mai degrabă neobservat, va deveni o directivă obligatorie în baza căreia statele UE vor trebui să-și rescrie istoriile naționale, dacă va fi adoptată de Comisie și de Consiliul European.
Rezoluția vorbește despre „necesitatea unei înțelegeri mai ample și mai cuprinzătoare a istoriei europene pentru a crea o conștiință istorică europeană critică și autoreflexivă” și subliniază rolul fundamental al educației, invitând statele membre „să-și actualizeze programele de învățământ și metodologiile de predare curente pentru a direcționa atenția de la istoria națională către cea europeană și mondială și pentru a pune un accent mai mare pe înțelegerea istoriei supranaționale”.
Demersul ar fi necesar, după cum mai aflăm din raport, pentru că „trecutul complex, conflictual și contestat al Europei constituie atât o provocare, cât și o șansă pentru integrarea europeană(…) Prin urmare, pentru a forma o memorie colectivă, trebuie să ne implicăm într-un proces de acceptare/procesare a trecutului, în special pentru a analiza trecutul într-un mod critic și cu sens, atît la nivelul statelor membre, cît și la nivelul UE”. Rezoluția Parlamentului European din 17 ianuarie poate fi consultată AICI.
Cultură și agricultură
Coincidență sau nu, rezoluția s-a „strecurat” prin Parlamentul European în plin protest pan-european al fermierilor. Și care este legătura? O întrebarea firească, la care răspunde indirect economistul grec Yanis Varoufakis. Acesta realizează o radiografie implacabilă a structurii și funcționării UE, încercând să explice de ce nu au nicio șansă în fața realității agro-alimentare din Uniune fermierii mici și mijlocii.
„În teorie, UE este o zonă al liberalismului și a pieței libere; în realitate, UE și-a început existenta ca un cartel al producătorilor de cărbune și oțel care, în mod deschis și legal, au stabilit să controleze prețurile și producția prin intermediul unei birocrații multinaționale. Această birocrație, adică prima Comisie Europeană, a fost învestită cu puteri legale și politice care depășeau procesele democratice și prerogativele parlamentelor naționale. Prima sarcină a acestei birocrații fost îndepărtarea restricțiilor privind libera circulație a cărbunelui și oțelului între statele membre. Până la urmă, ce rost ar avea un cartel transnațional, dacă produsele ar fi oprite la graniță și ar fi taxate? Al doilea pas al Bruxellesului a fost să extindă acest cartel dincolo de cărbune și oțel, cooptând industria produselor electronice, automobilelor și, desigur, sectorul bancar. După ce tarifele pentru bunurile manufacturate au fost eliminate, al treilea pas a fost eliminarea tuturor tarifelor.
Numai că asta ar fi însemnat, printre altele, crearea unei concurențe total nereglementate care i-ar fi afectat pe producătorii de lapte, brânză și vin din Franța și Germania. Ce să facă Bruxellesul pentru a obține acceptul celor mai bogați, mai mari și mai influenți politic fermieri din Europa pentru a crea o zonă de liber schimb? Le-a dat o halcă foarte mare din profiturile de monopol ale cartelului industriei grele.
Așa a apărut și asta este Politica Agricolă Comună. Se poate vedea asta în Tratatul de la Roma, care a stat la bazele Uniunii Europene de azi: este un contract între cartelul industriei grele din Europa și fermierii bogați ai Europei, un contract potrivit căruia cea mai mare parte a bugetului european generat de amintitul cartel se va duce către cei din urmă. În 2021, UE a alocat 378 de miliarde de dolari pentru PAC – este 31% din bugetul total al UE pentru perioada 2021-2027. Din acest munte de euro, circa 80% ajunge în buzunarele celor mai bogați 20% dintre fermierii Europei. Iar cel mai rău lucru este că nu există cale de ieșire din această situație: aceste sume uriașe și distribuirea lor inegală se bazează pe o înțelegere încheiată în anii 1950 și face parte din fibra UE”, punctează Yanis Varoufakis într-un articol publicat de UnHerd.
Salvator sau sabotor?
Ne oprim pentru finalul acestui articol la Timișoara. Deloc întâmplător: în orașul devenit simbol al înfrângerii comunismului se desfășoară un experiment de proporții. Minuțios propulsat de un complex aparat de propagandă, aici ajungea primar, în urmă cu mai bine de trei ani, un german lipsit de cetățenie română. Deși provine din rândul Verzilor, formațiune recunoscută pentru politicile sale neo-marxiste, era traseizat cu succes de Uniunea Salvați România, care se pretinde formațiune de dreapta.
Povestea nu duce lipsă de „zaft”, cum ar spune bănățenii… În orașul de care s-a îndrăgostit, potrivit firului epic, germanul mai bifa o victorie a iubirii la scurtă vreme după ce fusese uns primar: se căsătorea cu chinezoaica Lin, diplomat la ONU. Nici că se poate buchet mai frumos și mai plin de simboluri! Unele atât de evidente, încât vechiul proverb cu pădurea care nu se vede de copaci dobândește noi valențe: nici comunismul nu se vede de eco- nemțescul „Verde” și de diplomația ONU, la care ajungi din China doar pe carnet de partid „Roșu-intens”… Cu neobositul sprijin al aparatnicilor și aserviților pe bani publici din plan local, publicul nu conștientizează nici după trei ani și jumătate că acolo unde a fost învins comunismul, tronează acum un „alter ego” coafat al acestuia.
Ca o splendidă coincidență, primarul german s-a dovedit un adevărat pionier în timpul recentelor proteste ale fermierilor: sub pretextul admirației pentru „cultul protestului” și pentru cauză, i-a invitat pe aceștia să se manifeste chiar în centrul Timișoarei! Regia dorit imperceptibilă a primarului german a căzut repede: în fruntea coloanelor de tractoare se afla nimeni altul decât consulul Austriei la Timișoara, mare operator de terenuri agricole în vestul României și actor principal în campania care îl instalase în funcție pe actualul edil.
Deloc surprinzător pentru cei care au prins firul acestei povești, individul fără cetățenie română cocoțat pe „mitul neamțului” în fotoliul de primar s-a dovedit de-a lungul mandatului aproape terminat un adevărat dezastru în materie de administrare a orașului. Peste 35 de milioane de euro au fost doar amenzile încasate de furnizorul de apă caldă și căldură al Timișoarei în timp ce primarul importat din rândul Verzilor depăna eco-povești despre viitorul luminos și călduros al Colterm.
Un viitor care nu a mai venit. Au devenit certitudine, în schimb, finanțările din bani europeni de aproape 250 de milioane de lei pierdute, pur și simplu, de administrația germanului. Poate nu ar trebui să ne mire, devreme ce acesta încearcă să acrediteze sistematic ideea că banii europeni ar fi un fel de cadou oferit de vestici din propriile buzunare. Ci să ne înduioșeze cum s-a smuls din atâtea alte treburi, de Ziua Națională a Lecturii, pentru a le citi micilor timișoreni de la Școala numărul 19 din „Podul copiilor”. O carte scrisă de germanii Max Bolliger și Stepan Zavrel, al cărei mesaj-imbold este să contruim poduri între oameni, nu ziduri…
Splendid melanj de revoluționări continue, nu-i așa? De final, o întrebare: mai poate fi întoarsă Uniunea Europeană la intențiile inițiale, de „Europă a patriilor” menită să asigure pace și bunăstare europenilor? Sau o lăsăm să curgă, printre politici de cartel, dezgropate inginerii habsburgice și recoafate idealuri comuniste, spre noua URSS de care se vorbește cu voce tot mai joasă de o vreme încoace…