„…astăzi, iar, la Telejurnal, am văzut cașcaval… Mâine, iar, la Telejurnal… am să văd caș-ca-val!”, ca să-l parafrazez pe Alexandru Andrieș și a sa celebră piesă inspirată de experiența sub dictatura comunistă, cu care m-am trezit în minte după ce am fost aseară la deschiderea Capitalei Culturale Europene.
M-a uns la suflet sfertul de oră din deschidere, lăsat pe mâna lui K-LU și a colaboratorilor săi (îmi place de ani și ani ceea ce face artistul), am gustat din rațiuni sufletești și prestația celor de la Implant pentru Refuz, chiar dacă nu sunt fan al genului- deh, timișoreni de-ai mei! M-a prins pe „picior de paradox” și prestația Tarafului de Caliu și a invitaților. Paradox pentru că, în timp ce mă întrebam cum se „unesc” zidurile purtătoare de baroc din Piață cu acordurile respective, mi-am prins genunchiul tresărind independent pe ritm, lucru constatat cu coada ochiului și pe la cei din jur.
Paradoxul m-a luat cu adevărat în stăpânire realizând însă că, în nevinovăția și splendoarea interpretării sale, invitata lui Caliu a dat prin țucăturile&mulțumirile adresate direct primarului, plus unduirile aferente de pe scenă, un irefutabil laitmotiv al ediției de la Timișoara: Viorica Rudăreasa+ Dominic Neamțu= LOVE.
În rest…mai terminați cu răutăcismele, că doar v-a deslușit corul influencerilor de serviciu ce fel de Timișoară trebuie să vreți și cum să vă comportați! Gata cu observațiile de genul „toate cadrele sunt cu cei de la Centrul de Proiecte care sunt în față sau infiltrați printre oameni și dansează sau par super extaziați…. Rușinică, TVR Timișoara, mai tăiați din ele, nu chiar așa pe față”!
Nici pe Ioan Hollender nu știu ce l-o fi apucat… Să declare el prin presa locală că „Pianistul, pe care nu îl cunosc, cânta într-un ritm încet, anost, parcă de înmormântare. Totul avea aceeași tonalitate. O muzică fără calitate, inferioară. Totul a culminat atunci când a început să facă dedicații pentru fiică și soție. Atunci am spus: <<Ajunge>>… Nu știu cine este, dar cineva l-a angajat. Cred că am fi găsit un pianist român care să cânte”, după episodul de la Operă! Bașca să se întrebe de ce îi spune acum palatul culturii și nu Opera Română clădirii-gazdă a evenimentului…
Hai, trăiască capitala culturală, v-am pupat și vă mai scriu! Bine că n-au deschis încă accesul publicului pe măgăoaia aia de zeci de tone din schele, pusă-n mijlocul drumului sub explicații ca pentru idioți utili și sprijinită pe bucățele de placaj. Îi mulțumesc lui Dan Haban/HDI pentru imortalizarea pe youtube a unor momente istorice și pline de fior, pe care le puteți savura AICI. Grăbiți-vă, ar fi păcat să fie șterse…