„Motivez gestul meu prin perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”- printr-o singură propoziție, Vasile Dîncu ne spune cât de prost e scenariul în care este împinsă România.
Transportul de blindate franceze suplimentare numai ce a intrat în țară, mai vine unul peste câteva zile, spaniolii trimit avioane, Portugalia a anunțat că va trimite, de asemenea, trupe și echipament militar. Toate se adaugă unor contingente déjà serioase strânse pe la noi. O voce occidentală de grad înalt încă produce ecouri prin presa mare, cu analiza în cheie fină și cuvinte frumoase despre cât de importantă e România pentru NATO. Un jurnalist de calibru, din garda veche, pe care nu pare să-l mai poată butona nimeni, se întreabă: „NATO trimite tot mai multe trupe și armament în România, pentru că de aici va fi atacată Rusia?”
Ăsta e contextul în care survine demisia lui Vasile Dîncu, după un scandal cu puncte fixe și clare: din afirmația recentă a fostului, déjà, ministru al apărării, reiese clar că la vârful statului s-au ciocnit două teorii despre cum ar trebui să reacționeze România în contextul războiul de lângă noi. Varianta apropiată ideii de pacificare tocmai „has left the building”.
Citește și: Noaptea minții se adâncește la Cotroceni
După ce a dat-o pe lângă gard cu „România Educată” și a decretat că suntem stat eșuat, după ce ne-a rezolvat cu Schengen-ul și vizele americane de ne stau mâțele-n coadă toată ziulica, după ce a cules cu minuțiozitate rateu după rateu de pe câmpii bătuți cu atâta grație de propriile promisiuni, în sfârșit, lui Klaus i se arată șansa. Șansa de a nu rămâne în istorie ca un simplu „cel mai prost președinte”. Ci ca unul frământat de hărnicie, care simte că și în fund de groapă se mai poate săpa…