„Aurescu Bogdan, cu de la sine putere, şi-a dat acordul în numele nostru ca Ucraina să utilizeze Canalul Bâstroe… Acesta a fost făcut strict pentru a lua României exclusivitatea în ceea ce priveşte accesul la Gurile Dunării. Însă, dincolo de dorinţele ruso-ucrainene (în această privinţă cele două ţări beligerante sunt într-un consens deplin), respectivul canal e cât se poate de ilegal, producând daune atât mediului, cât şi Canalului Chilia. Este practic o forţare pentru devierea cursului Dunării pe teritoriul Ucrainei şi care are ca efect colmatarea Braţului Chilia”, scrie Dan Diaconu pe blogul său Trenduri Economice.
Construcţia acestui canal a început în anul 2004, România cerând imediat Ucrainei să oprească proiectul din motive de protecție a mediului, având în vedere că noua legătură de 10 kilometri dintre Dunăre şi Mare trece prin Deltă. Sesizate de România, mai multe organisme internaționale au stabilit că proiectul ucrainean încălca prevederile a numeroase convenții internaționale din domeniul protecției mediului și au cerut autorităților de la Kiev să oprească lucrările. Ucraina a ignorat total apelurile, finalizând lucrările la canalul Bâstroe.
„Ei bine, din gâtul palmei, Aurescu a autorizat de facto Canalul Bâstroe. Este ceea ce dorea Ucraina. Aceeaşi Ucraină care ne-a mai blocat Dunărea scufundând nava Rostock pe partea cea mai îngustă a Braţului Sulina, scoţând acel braţ din uz pentru mai mulţi ani şi aducându-ne nouă serioase costuri suplimentare… Din moment ce ne-am dat acordul nu ni-l vom mai putea retrage. (…) N-ai cum să spui că în timp de război canalul nu e dăunător mediului, dar în timp de pace da”, mai scrie Dan Diaconu după acordul dat de ministrul român de externe pentru utilizarea canalului.
Câțiva kilometri mai la sud, în zona orașului Sulina, încă tronează urmările unui alt gest de forță al fostului stat sovietic. De parcă granița mutată de URSS în 1948 (fără opoziție din partea guvernului comunist instalat în România) de pe Brațul Chilia dincoace de Ostrovul Limba nu ar fi fost de ajuns, un nou litigiu a apărut după intrarea în vigoare a controversatului Tratat româno-ucrainean din 1997. Ucraina a împins granița și mai la sud, sub pretextul aluvionării naturale și al modificării golfului Musura, după cum se vede în imaginea de mai jos.
Reamintim că tocmai se împlinesc 105 ani de când România, aflată sub atacurile inamice ale forțelor germane-austriaco-ungaro-bulgare din Primul Război Mondial, își trimitea Tezaurul în Rusia Țaristă, singurul stat aliat cu care ne învecinam atunci. Potrivit convenției semnate, valorile românești se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”. În octombrie 1917, bolșevicii conduși de Lenin au cucerit puterea și, în ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea Tezaurului României depus la Moscova, declarând că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”. 91,48 de tone de aur fin și numeroase alte valori nu au mai ajuns de atunci acasă…