Stejarul istoric plantat de Regele Ferdinand I la Timișoara în 1923 își încetează straja asupra Pieței Libertății după aproape un secol… Arborele de la intrarea în Garnizoana Militară a fost atacat de putregai, s-a uscat complet anul trecut (probabil și ca urmare a lucrărilor pentru refacerea spațiului public) și a fost pus la pământ vineri. Trunchiul copacului-simbol va fi predat studenților Facultății de Arte pentru a fi transformat în operă de artă, iar în locul său va fi plantat pe 19 mai un alt stejar de către Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei.
Regele Ferdinand I și Regina Maria plantau în inima orașului doi puieți de stejar în timpul vizitei istorice de după Marea Unire. „Săditu-s-a acest stejar în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, în anul 1923 luna mai, ziua întâia, sub glorioasa domnie a mejestaților lor, Regele Ferdinand, făuritorul României Mari și de toți iubitei Regine Maria, prinț de coroană și moștenitor al tronului fiind Carol, prim sfetnic al tronului Ion I.C. Brătianu, iar episcop Ioan al Aradului. Săditu-s-a acest stejar spre veșnica pomenire a tuturor românilor și a sfintei încoronări săvârșite în Catedrala de la Alba Iulia în anul 1922 după Cristos spre bucuria întregului popor românesc. Crești cu vigoare arbore al încoronării și fii simbol al Daciei Felix reînviate spre fericirea țării și mândria neamului!”, scrie pe placa așezată lângă arbori. Un text însuflețitor, ce descrie pe deplin spiritul unei perioade de dezvoltare cum Timișoara nu mai văzuse vreodată!
În pofida mitului artificial întreținut, potrivit căruia Timișoara și-ar datora minunata zestre urbană perioadei imperiale, adevărul este că cea mai mare parte a acesteia a fost realizată în timpul administrației românești. Numai în perioada interbelică, în oraș s-a construit de două ori mai mult decât în cele două secole de stăpânire habsburgo-austro-ungară, la aceleași standarde de frumusețe și calitate. Datele ilustrate de dr. Nicolae Ilieșiu în lucrarea Timișoara- Monografie istorică nu lasă loc de tăgadă: “În timpul 1919-1943, s-au eliberat 5973 autorizaţii de construcţie şi 7252 autorizaţii de reparaţii şi transformări. Înainte de Unire, Timişoara avea 4200 case, iar la 1 aprilie 1943, are 9050 case. Repartizarea acestor case e: Case cu parter – 7260, Case cu un etaj -1043, Case cu două etaje – 288, Case cu trei etaje – 74, Case cu patru etaje – 23, Case cu mai multe etaje – 2.”
Clădirea Operei era reconstruită atunci, după un incendiu, dobândind fațada actuală ce reproduce architectural un arc de triumf, iar în jur aveau să fie ridicate clădiri precum cea a Palatului Camerei de Comerț, actualul Hotel Timișoara, Primăria, Catedrala Mitropolitană sau cinematograful Capitol, ca să dăm doar câteva exemple din zona Pieței Victoriei. Tot atunci, se ridica ansamblul arhitectural al Politehnicii de pe Bulevardul Mihai Viteazul, ce ascunde o poveste prea puțin cunoscută de cei păcăliți de mitul „micii Viene”.
Ideea înființării unei școli politehnice în oraș se ciocnise inițial de un refuz. Aflat sub ocupație imperială pe atunci, orașul cerea Budapestei încă din 1907 dreptul de a înființa o astfel de instituție de învățământ, primind după patru ani un răspuns negativ. După Marea Unire, demersul este reluat de Emanoil Ungureanu, iar la 27 februarie 1919, primarul Stan Vidrighin înaintează Consiliului Dirigent, Resortul Cultelor și Instrucțiunii, un memoriu prin care se cere înființarea școlii.
Deși vremurile erau încă tulburi, Consiliul de Miniștri aprobă înființarea sa începând cu data de 15 noiembrie 1920, alocând un milion de lei. Decretul este contrasemnat de regele Ferdinand I la 11 noiembrie, care avea apoi să rostească, la inaugurarea și sfințirea construcțiilor pe bulevardul Mihai Viteazul, cuvinte ce aveau să rămână în istorie: „Dinadins s-a ales mănosul Banat, pentru această școală atât de trebuincioasă dezvoltării noastre industriale din ce în ce mai mare, ca să fie nu numai un factor de muncă serioasă a pregătirii generațiilor viitoare de adevărați pionieri, dar și un cuib al gândirii și simțirii românești și un cheag între Vechiul Regat și provinciile care prin vitejia noastră au fost pentru veacuri aduse la vechea noastră țară. Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într’însa!”