„Subscriu total criticilor la adresa actualilor guvernanți ai RM, pe care nu îi cred, nu îi agreez, nu îi consider liberi și independenți în decizii, doar că acest lucru – din păcate! – nu îl observă oficialii de la București, care, nici ei, nu sunt prea liberi și independenți, ascultând, se pare, – și cei de pe Bâc, și cei de pe Dâmbovița – de aceleași centre germano-filoruse. Aceasta explică ezitările, prudența excesivă, lipsa frecventă de poziție astăzi din partea Chișinăului…” scrie Vitalia Pavlicenco pe pagina sa de facebook, într-o analiză pe cât de chirurgicală, pe atât de dureroasă.
Doctor în filologie, publicist și om politic ce militează pentru reunirea cu România de mai bine de trei decenii, Vitalia Pavlicenco îi răspunde, astfel, scriitorului și analistului militar Cristian Negrea. Sub titlul „Cu părere de rău, pentru frații noștri de dincolo de Prut”, Negrea comentase extrem de critic zilele trecute conduita Chișinăului, tranșând: „România va trebui, în aceste circumstanțe ale contextului geopolitic, cu război în Ucraina vecină, să își reconsidere total abordarea față de Republica Moldova. Suntem frați, dar vorba aia, Frate, frate, dar brânza e pe bani! Adică, dacă tu nu mă vrei, adio!(…) Atâta ipocrizie și fățărnicie din partea unui stat nu am văzut vreodată. Și încă stă cu arma la picior, sperând ca ucrainenii și românii să le rezolve problema transnistreană. Să o rezolve militar, cu prețul vieților soldaților ucraineni și români. Ca după aceea să se mândrească în continuare cu statalitatea lor de doi bani, susținută economic de banii pompați din România, dar pe care nu au fost în stare să o apere în fața unei entități militare ca și Transnistria, respectiv câteva mii de militari demotivați, nici 10% din câți au atacat Kievul cu o lună în urmă.”
„Da, bună întrebare: “Dar acum, când Ucraina luptă pentru existența ei ca stat, în fața unei invazii a Rusiei, ce face Republica Moldova?” Nu poate face mare treabă, într-adevăr, pentru că nu are alături un stat mare cu poziție demnă antirusă. Nu are. Germania, care îi tot consiliază azi pe cei ce stau la cârma RM, este oscilantă față de Rusia, iar România se “acoperă”, zi și noapte, cu argumentul NATO, în loc să fie avocatul securității RM pe lângă NATO. Mie îmi este jenă de poziția de neinvidiat a României în zilele acestea, care se zbate între rațiunea sa dubioasă și sentimentul “agasant” de neam, dar îmi este și mai milă de basarabeni. Nu și de neomarxiștii de la putere – să fie clar! Ei nu sunt sinceri. Cei ce conduc azi RM au ajuns la putere cu votul decisiv al unioniștilor, după care îi privesc de sus. Pentru aceasta îi detest, nu cer și nu aștept nimic bun de la niște ingrați imaturi. Ei sunt și fricoși. În general – dacă aș întreba “Cine este azi la putere la Chișinău și la București?” – știți ce aș răspunde? Aș răspunde că “Ne conduce frica enormă de ruși și nesiguranța legată de comportamentul partenerilor vestici”. Timpul ne va arăta dacă am dreptate…”, scrie Vitalia Pavlicenco.
Citește și: 27 martie: De ce nu am repeta istoria?
„Imi este jenă și de comentariile de la Televiziunile românești, unde se tot argumentează, bâlbâit, “de ce nu îi trebuie acum României Unirea cu RM”. Sunt siderată să aud că cei care consideră că mereu e momentul de a-și dori Unirea cu România sunt detractori și obstrucționiști și că promovează propaganda rusească. Dumnezeu să vă judece… Îmi este jenă, rușine și simt o mare obidă și umilință… Îmi scriu mulți colegi unioniști că sunt întristați profund de această poziție a oficialilor și a presei românești.
Da, suntem de acord că România trebuie sa-si reconsidere atitudinea față de Republica Moldova. Pentru aceasta ar trebui să manifeste mai multă empatie față de românii din Basarabia, care au fost rupți, fără voia lor, de la Țara-mamă și lipsiți de cetățenia română, subjugati, manipulați zeci de ani și până în prezent. România ar trebui să își propună să analizeze pe cine să susțină în promovarea cu adevărat a românismului în Basarabia, să condiționeze cu demnitate și orice sprijin, dar și să fie în stare să verifice corectitudinea și eficiența gestionării fondurilor oferite”, concluzionează Vitalia Pavlicenco.