La ora 02:00 a  nopții de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primea de la conducătorul său Ion Antonescu legendarul ordin: „ Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul, Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.”

Istoriografia a reținut ordinul viitorului mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă. Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei.

Un mare aport în această luptă l-a avut starea de spirit care domnea în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reîncadrarea în armată. Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care ruga populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare „să-şi facă datoria în sfera de activitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”. Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie evacuaţi în ţară, sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes, încheindu-se la 26 iulie 1941. În cele 35 de zile de lupte pierderile înregistrate s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi). Bucuria a fost imensă în întreaga ţară. Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”, amintește Nicolae Uszkai. Aici se află, practic, și cheia înțelegerii participării României la cel de-al Doilea Război Mondial: prinsă în cleștele celor două mari puteri din răsărit și apus și transformată în victimă prin înțelegerile dintre acestea, Țara pierduse aproximativ o treime din teritoriu. Acțiunile militare ale României au urmărit îndreptarea situației și redobândirea teritoriilor pierdute.

Mareșalul nu a dorit să încheie, câțiva ani mai târziu, un armistiţiu defavorabil pentru ţara noastră: capitularea necondiţionată în fața trupelor sovietice. Temându-se de o catastrofă naţională, Regele Mihai avea să-l demită şi aresteze printr-o lovitură de palat. Acuzat că ar fi comis crime de război, mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, în închisoarea Jilava.