Primul popas pe care troienii fugari din cetatea incendiată îl fac e în Tracia. Asta nu numai pentru că era tărâmul pe care-l întâlneau de cum treceau Strâmtorile ci şi pentru că legăturile lor, neamurile între ele, erau „din vechi”: „În depărtări e o ţară lucrată, – a lui Mavros [Marte] ogoare/Tracii le ară – […] Loc de-ospeţie, din vechi, pentru Troia…” (Publius Vergilius Maro, Eneida, III,13-15, trad. Dan Sluşanschi).
Anchise, tatăl lui Enea, acum foarte bătrân, nu călca pe aici pentru întâia oară. El avea „un vas cu chipuri săpate pe dânsul [cu imagini în basorelief], pe care Ciseu, regele Traciei, i l-a dat odinioară ca amintire şi chezăşie de prietenie” (Eneida, Cartea a II-a, trad. Eugen Lovinescu). Pe lângă că erau veri de-al doilea (bunicii lor fuseseră fraţi), Anchise şi Priam se şi încuscriseră pentru că Enea, fiul lui Anchise, o luase de soţie pe Creusa, fiica lui Priam. Enea, aşadar, îi era lui Priam ginere iar lui Hector, Paris şi ceilalţi cumnat.
Dar Ciseu, regele Traciei, nu era altul decât socrul lui Priam, regele Troiei, pentru că era tatăl Hecubei. De aici s’ar deduce că fiii lui Priam şi ai Hecubei – Hector, Paris, Cassandra, Creusa, soţia lui Enea, şi ceilalţi, – născuţi dintr’o mamă tracă, erau pe jumătate traci. Dar ei erau traci nu numai pe jumătate ci pe de-a’ntregul, pentru că şi Priam era trac. Mama lui, aşa cum spun izvoarele antice, se chema Placia (Blakia-Vlahia) (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, ediţia Manole Neagoe, p. 551). Într’un basorelief care-l înfăţişează sărutând mâna lui Ahile, Priam poartă pe cap boneta tarabostilor daci. Nimic de mirare, deoarece Troia se afla în Frigia, care atunci se întindea până la Marea Marmara, iar frigienii erau traci; ţara Troiei s-a mai numit şi Mysia, pentru că locuitorii săi erau moesi, adică daci, coborâţi de la Dunăre.
De altfel, Vergiliu îi numeşte pe troieni „ieşiţi din neamul străvechi al lui Boreu”. Iar cine e Boreu ne-o spune limpede Hesiod: „Vânt ce din tracica ţară, de cai hrănitoare, în marea/ Largă suflând, o’ntărâtă […] Când răscoleşte al Traciei crivăţ (Boreu) grămada de nouri…”
Dar încuscrirea dintre troieni şi traci (de fapt dintre traci, ei între ei) nu se rezumă la aceste cazuri. Priam îl avea ginere pe Polimnestor, noul rege al Traciei. În perspectiva căderii fabuloasei cetăţi, lui i-l încredinţează pe fiul său mezin, Polidor, împreună cu cea mai importantă parte a tezaurului troian.
„Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obârşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu-i sân; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’ânşii.
Astfel glăsui Apollo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi…”
Ţara din care a pornit obârşia neamului troienilor, cei „ieşiţi din neamul străvechi al lui Boreu”, „din tracica ţară”, era aşadar Dacia, „străvechea mamă” şi a însuşi celui care vorbea, a lui Apollo.
Numele mitologic al Carpaţilor era Munţii Rifei. Din Eneida aflăm însă despre „Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului”. Dante îl aşază în Paradis. Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.
În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.
Scorilo-Corilus are un înaintaş în troianul „dârz june, Coroebus cel tare,/fiul lui Mygdon : acesta de-abia sosise la Troia/Straşnic aprins de-a Cassandrei iubire – cu-o patimă oarbă:/Ginere vrând să-i ajungă lui Priam…”