La 13 decembrie 1863, Guvernul Kogălniceanu vota Legea secularizării averilor mănăstireşti, care alături de reforma agrară și cea electorală, este socotită drept una dintre măsurile cele mai importante adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru construirea Statului Român.
Deziderat al Revoluţiei de la 1848, pus în practică la patru ani după Unirea Principatelor, măsura era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor aflate sub cârmuire străină, mai ales greacă. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti, iar obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății sau erau cheltuiți fără să aducă folos real românilor, amintește Nicolae Uszkai.
Ca un prim pas, în martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte că limba de oficiere a slujbelor trebuie să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi în multe dintre așezări. Simțind inevitabilul, mulţi călugări greci au încercat să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc.
La 13 decembrie, guvernul prezintă Camerei proiectul de lege al secularizării, care e votat cu o majoritate covârşitoare: 93 voturi pentru şi 3 contra. Potrivit legii, egumenii greci erau obligaţi să predea guvernului român „ornamentele, cărţile, vasele sacre şi documentele“ mănăstirilor pe care le conduseseră. Legea secularizării averilor mânăstireşti prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”. Turcia, Austria şi Rusia s-au opus vehement, însă măsura a găsit sprijinul Franței, a cărei autoritate, după războiul Crimeii, cântărea greu în concertul politic european, amintește Nicolae Uszkai.
În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri. În ideea unei soluționări amiabile a situației, legea prevedea și o compensaţie de 82 de milioane de lei. Banii au fost refuzați, destinatarii sperând că Puterile garante vor interveni pentru oprirea reformei românești.
Deopotrivă, prin această lege au fost secularizate şi averile mănăstirilor româneşti, iar toate moşiile dobândite astfel au format Domeniile Statului. În compensație față de cele românești, Statul și-a asumat sprijinirea funcționării Bisericii Ortodoxe autohtone. O bună parte dintre moșii au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor, împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat. În concluzie concluzie, acţiunea curajoasă a factorilor politici români punea încă o dată Europa în faţa unei situaţii împlinite, așa cum reușise și cu Unirea din 1859.