În după-amiaza asta, venind spre casă, am zărit în stația de la Teatrul Național o tânără. Era retrasă de restul călătorilor din stație. Pe chip. În privire. Și-n trupul adunat, de parcă se împachetase, ca să fie mai mică, urlau semnele fricii.
Atacul de panică îi chirchise trupul.
Teama din ochii ei m-a trăznit, zidindu-mă în trotuar. Nu m-am mai putut mișca, deși goneam cu bice calul viteză din papuci. Privirea ei îngrozită către troleibuzul 3, care se apropia, m-a ars pe retine.
Fata aceea voia să fugă dar picioarele nu o ascultau. Nici plămânii. Se blocaseră din cauza atacului de panică. Îi vedeam gura întredeschisă și pieptul gol de aer cum se umflă și se coboară-n van.
M-am apropiat încet de ea, odată cu troleibuzul. Voiam să fiu sigur că o pot prinde dacă i s-ar fi făcut rău.
Fata stătea acolo de peste un ceas. Nu a putut să se urce în niciunul dintre troleibuzele care au tot ajuns în stație. I-a fost cumplit de groază să urce fiindcă citise știrea că transportul în comun este unul dintre cele mai periculoase locuri de infectare cu virusul blestemat. Iar la Cluj toate titlurile îngroșate ale mass mediei anunță din ceas in ceas explozii de infectări noi și noi.
Ba, de vreo două zile, orașul e, din titluri, cel mai periculos loc de pe pământ și pe locul întâi la Întrecerea Națională Covid 19 – Ediția 2020. Scârba de incidență face ravagii în toate știrile din site-urile de pe malul Someșului.
Iar Anonima Clujeancă degeaba avea masca pusă regulamentar și pe mâini mănuși de unică folosință. Nu-i mai era de nici un folos nici tubulețul cu dezinfectant din poșetă. Cu toate că era bine protejată in exterior, Copila asta singură era frântă în interior. O zdrobea frica de moarte. Și de bestia nevăzută care pândește și atacă mortal în viitor.
Fata asta anonimă și singură e ca atâtea și atâția zeci de mii veniți de departe în orașul ăsta de cinci stele reci și nepăsătoare. Nu prea are cui să îi împărtășească bucuria și frica. Se luptă cum poate. Cu ea, mai ales. Zi de zi.
Troleibuzul a plecat și acesta fără ea. Până la ultima stație, unde se dă ea jos, sunt 3,5 km. În cele din urmă Anonima Clujeancă a plecat pe jos spre casă. Aerul umed și rece al Clujului i-a făcut bine, sper, trezind-o din coșmarul pe care și-l dospește singură din frică zi de zi.
Astăzi am observat-o eu pe Ea.
Mâine poate-l vezi tu pe el. Zâmbește-i la început. Apoi învață-l să tragă adânc aerul ce nu-i infectat. Vorbește-i cu blândețe până-l vezi descătușat din ghearele fricii.
Ajută-l să se recâștige pe sine. Pentru a fi liber. Pentru a trăi!