Select Page

„Și eu am fost șocat. Dar ceea ce m-a șocat nu a fost doar pandemia. Cu genul ăsta de dezastre ne-am ciocnit mereu…. Nu, cel mai izbitor este modul foarte ciudat în care am reacționat de această dată. Este epidemia fricii, nu numai de Covid-19, care a pogorît peste lume”, scrie Bernard-Henri Lévy, unul dintre cei mai mari gânditori francezi, într-un eseu tradus de Bogdan Tiberiu Iacob pentru Inpolitics.

„În cele mai sărace zone, la fel ca și în marile metropole, am văzut populații întregi tremurând de spaimă și lăsîndu-se hăituite, uneori cu bîtele, precum vînatul, în propriile vizuine… întreaga planetă – bogați și săraci deopotrivă, cei cu resurse pentru a rezista și cei fără – a îmbrățișat ideea unei pandemii fără precedent, gata să extermine rasa umană.

Deci… Ce ar fi putut determina asta?

Ar putea fi o transmitere în masă – nu doar a virusului în sine, ci a dezbaterilor despre virus?

Ar putea fi vorba despre o orbire colectivă, ca în romanul lui José Saramago, în care o epidemie misterioasă lasă fără vedere un întreg oraș?

Poate că e triumful defetiștilor care, obsedați mereu de sfârșitul lumii, îl văd acum îndreptându-se către noi și ne oferă o ultimă șansă să ne pocăim și să o luăm de la capăt.

Sau triumful păpușarilor lumii, care văd în acest imens blocaj (echivalentul celui despre care Michel Foucault vorbea în speculațiile sale timpurii despre sistemele de putere ale viitorului în Nebunie și Civilizație), o repetiție pentru un un nou mod de a aresta, asupri și reține o masă de oameni?(…) Până la urmă, așa funcționează tortura chineză cu apă – sunetul picăturii, repetat la nesfârșit, devine un dragon înspăimîntător. Cum am reacționa dacă autoritățile de securitate a traficului ar decide să instaleze difuzoare uriașe la intervale de o milă pentru a ne informa cu privire la decesele de pe autostradă din ziua respectivă?” se întreabă gânditorul în articolul pe care îl puteți citi integral AICI.