Că ne aflam în plină epocă de imaculare a memoriei imperiului habsburgic e lesne de înțeles pentru oricine are ochi și minte să citească vremurile. De aici și străduința smecheră a unora de a lega prea strâns data de 3 august 1919 de intrarea trupelor române în Timișoara și prea puțin de instalarea legitimă a administrației românești în Banat și de efectele acesteia. Deh… le-o fi de folos acelora să injecteze în mentalul colectiv ideea de „ocupație armată” sau „stăpânire”. Dincolo de ei, 3 august 1919 rămâne data la care mitul armoniei și bunei-înțelegeri inter-etnice bănățene prinde cu adevărat viață, momentul în care singurii băștinași autentici părăsesc statutul impus de populație de rang secund, momentul în care Timișoara începe să se dezvolte consistent și în alte direcții decât cele dictate de Viena sau Budapesta.

Se cuvine să facem o scurtă călătorie prin cele două secole de stăpânire habsburgică și austro-ungară din Banat, pentru a înțelege importanța datei de 3 august. După cucerirea de către armatele imperiale austriece, Banatul devenea posesiune a Coroanei Habsburgice. Cu efecte imediate și dintre cele mai devastatoare pentru populația românească – orice drept la proprietate a pământului era anulat, prin forța armelor împăratul dobândind drept de proprietate exclusiv. Mai mult, era introdus un nou sistem administrativ și fiscal zdrobitor pentru localnici. Urmează o perioadă în care românii plătesc biruri grele, din care se acoperă cheltuielile de colonizare a nou-veniților cu privilegii imperiale… Colonizații sunt scutiți de dări, primesc pământuri și sprijin complex, de multe ori pe vetrele „eliberate” forțat de români. Se vorbește prea puțin spre deloc despre această perioadă, în care cu arma în mână soldații imperiali alungau de pe pământurile lor pe români, spre a face loc coloniștilor. Așa cum tot aproape deloc se vorbește despre un episod zguduitor din istoria Banatului: răscoala românilor împotriva imperialilor.

Nemulțumirea băștinașilor și frământările sociale explodează în 1736, când este adoptat un sistem și mai sufocant de dări. În același an izbucnește războiul austro-turc (1736-1739) și Banatul devine teatru de război. Cu acest prilej, nemulțumiți de sistemul fiscal recent instalat, de excesele birocrației, de deportări și de politicile total abuzive la adresa lor, românii bănățeni declanșează răscoala antihabsburgică. Ceea ce urmează ar fi descris astăzi drept act de genocid și epurare etnică… Înfrânți în cele din urmă, românii devin, la ordinul împăratului, ținta unor represalii extrem de dure. Nu sunt cruțați nici bătrânii, femeile sau copiii- românii sunt executați cu sutele, iar zeci de sate sunt rase de pe fața pământului… Una dintre urmările directe (despre care de asemenea nu se prea vorbește) este părăsirea Banatului de o bună parte a populației băștinașe, care a apucat-o peste munți, către celelalte provincii românești…

Stăpânirea austriacă lovește și spiritual în populația locală, covârșitor ortodoxă. Potrivit privilegiilor acordate de împăratul Leopold I, ținutul este pus sub ierarhie bisericească sârbească și așa rămâne aproape un secol și jumătate. Cu greu, românii reușesc să obțină, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ierarhie bisericească proprie și să asculte din nou slujbe în limba neamului la biserică…

Să ne mai amintim și de „farmecul” epocii dualiste, când Banatul intra în componența Ungariei, pentru a înțelege importanța datei de 3 august… Urmare a reformei imperiale, Budapesta obține stăpânirea unor ținuturi în care populația vorbitoare de maghiară nu alcătuia nici pe departe jumătate din întreg. Se trece la o aspră politică de maghiarizare a celorlalți, prin Legea naționalităților și Legea învățământului, secondată de noi valuri de colonizare cu maghiari. În 1916, deși războiul era în plină desfășurare, au loc ultimele instalări de maghiari, în zona Făgetului. Scopul nu este, însă, atins- ungurii cresc numeric, dar rămân a patra nație ca pondere, după români, nemți și sârbi. Iar invenția Ungariei de după război, acea „republică Banat” menită să mențină zona sub tutela Budapestei eșuează lamentabil, respinsă ferm de români și sârbi, dar și de nemți, în covârșitoare măsură.

Mă voi opri aici, deși ar mai fi multe de spus despre întunericul unei epoci pe care unii se străduiesc să o plaseze în mentalul colectiv drept „luminoasă”. Vom vorbi, poate, altădată despre străduința Budapestei, Vienei și chiar Belgradului de a păstra pentru ele întreg acest ținut. Și despre multe altele… Mă voi opri aici pentru că nu vreau să stârnesc resentimente, ci să amintesc că acel 3 august înseamnă tocmai începutul sfârșitului resentimentelor. Acel 3 august nu a adus răzbunarea, ci armonia efectivă. Dupa acel 3 august în Banat nu au mai existat națiuni de prim și secund rang, privilegii ale unora în detrimentul altora sau limbi și statut impuse în societate și biserici. Atunci a prins cu adevărat viață mitul toleranței și bunei-înțelegeri bănățene! Iar Timișoara a continuat să se dezvolte economic, să își sporească zestrea arhitectonică și edilitară, a crescut cultural și a devenit centru universitar. Tocmai de aceea mă bucur de 3 august. Și zic, cu seninătate și mândrie: la mulți ani Timișoara, la mulți ani Banat, la mulți ani România!