„Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și genetice (bazate pe ADN!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru…” a spus Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în cadrul conferinței în aer liber de la parohia Tăuți a comunei clujene Florești.
„În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste. Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian Goga). Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât – vorba unei femei simple, de la țară, evocate de un mare actor – „mă mir că dimineața se mai face ziuă”! Poate nu suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.
Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite. Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică.
Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația?
A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni primejdioase. Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național –, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.
Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore, dat).
Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna. Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru. Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului. Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei. Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca „muzica” acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei!” susține Președintele Academiei Române în alocuțiunea pe care o puteți citi integral AICI.