…ni se rup în față, chiar la tribuna Parlamentului, figurile și memoria a zece mari români: Eminescu, Alecsandri, Eliade, Goga, Hașdeu, Iorga, Kogălniceanu, Paulescu, Slavici și Xenopol sunt declarați cu dispreț dușmani ai poporului.
La 36 de ani de la Revoluție, memoria celor căzuți la Timișoara împotriva tiraniei comuniste este sfidată, chiar din fruntea Marșului Eroilor, de un însoțitor al partidului comunist chinez, plantat pe la noi ca să ne dea de sub mască lecții despre binefacerile marxismului reinventat de nemți. Același tip importat vorbește fără rușine despre decapitări în Justiție când e prins cu mâța în sac, chemând brigăzile de agitație urbană să refacă în stradă „tribunalele poporului”…
La 36 de ani de la Revoluția care am crezut că a înfrânt comunismul, e fix ca la instaurarea lui: o gașcă politică legitimată minuscul în țară pe mâna minorităților de toate felurile, dar susținută în forță de afară, a pus stăpânire pe scenă și face regulile după voia și agenda sa exclusivă. În numele „salvării”, se impun măsuri strivitoare pentru români, care ocolesc cu grijă orice atingere adusă intereselor străine din țară.
La 36 de ani de la Revoluție, colindele ne sunt triate în prag de Crăciun din nou de Moș Gerilă, iar pentru unii saloanele au devenit, iarăși, doar vis. Cu toții așteptăm înfrigurați mesajul de sfârșit de an al unuia împins în jilț din mantă-n mantă, care pare a întruchipa definiția de manual a mai multor forme de nebunie la un loc. La mâna lui ne stă intrarea directă într-un război în care băgăm deja miliarde de câțiva ani, deși nu este al nostru.
După 36 de ani, dacă mai spui că ești român fără să-ți fie rușine de asta, ești „extremist”. Dacă mai ai curajul să-ți revedici propria țară, cu geografia și istoria ei atât de europene, ești „anti-european”. Dacă mai ridici vorba că electricitatea, gazul sau benzina sunt ale tale de fapt și nu înțelegi de ce ți le vând scump străinii, ești „izolaționist”. Presa mare, liberă (de orice scrupule) sub bagheta acestui sistem, împarte cărțile și face la perfectiune sinistrul joc…
36 de ani mai târziu, pare prea târziu. Dar speranța e cea care moare ultima. Și e mai bine mai târziu, decât niciodată, zic niște vorbe de pe la noi, europenii ăștia care refuzăm să dispărem din istorie de vreo două mii de ani. Ce nu înțeleg ei este că propaganda prin care încearcă să ne bage în cap „patria europeană a noilor soviete”, în loc de Europa Patriilor, ține doar la cei fără cap. Ce au reușit de fapt și nu își dau seama încă, este că ne-au mutat poeziile și colindele în taină, alături de rugăciuni, iar țara pe care ne-o distrug, în visul cel mai frumos. Da: cine uită, e complice!
Foto: Sandu Ghinea