Dacă tot s-a tras peste Prut un joc de vorbe și glezne cu iz de „bătușită” chiar înainte de frumoasa aniversare a uriașei Mici Uniri, pentru ca apoi să se strălucească prin absență, hai să limpezim niște lucruri. Așa, cât să răzbată până la toți jucătorii de repertoriu moldav de acolo, de peste Prut.
La momentul Unirii Principatelor, Moldova era ruptă în două de imperiul țarist printr- o înțelegere cu imperiul otoman realizată peste capul și vrerea moldovenilor de atunci. Din 1812, jumătatea estică a intrat sub asprele politici de înstrăinare a localnicilor, la care țariștii erau deja maeștri. Cu toate simbolurile identitare și elementele definitorii ale patrimoniului lăsat moștenire de Ștefan Cel Mare în posesie, Moldova a fondat România în 1859.
Mai bine de un secol de inginerii etnice și sociale nu au fost suficiente pentru a face sângele apă. În 1918, în pofida colonizărilor și a tentativelor de reinventare identitară, frații de la est de Prut încă știau încotro este acasă, cerând unirea cu România, statul fondat de Moldova.
Raptul parafat de doi criminali ai istoriei, Hitler și Stalin, a fost urmat de ani de înfometare, trei valuri de deportare și politici mai aspre de înstrăinare a românilor de peste Prut. Plus o toxică invenție pe harta controlată cu arme și mult sânge vărsat de sovietici: Republica Moldova, entitate produsă cu scop direct de subminare a României fondate de Moldova lăsată moștenire de Ștefan Cel Mare.
Nici asta nu a fost de ajuns ca planul să le iasă. Răbufnirea din 1989 pentru identitate, scriere și limbă română din republica inventată, urmată de veritabilul război de pe Nistru cu ruso-ucraineenii, din 1992, demonstrau că Moldova lui Ștefan, cea ziditoare de România, era încă vie. Abia acum, după atâta chin, a urmat răspântia!
Trezită din prăbușire, cu metode adaptate la vremuri și cu același scop îndrăcit, puterea din est a băgat în priză identitarul „moldovenist”. De sorginte țarist-pan-slavistă, cu strașnice perfuzii de sovietism și aiuritor accept occidental, venit ca o mănușă pentru niște parveniți locali avizi de fotolii pentru sine, acesta a defilat peste trei decenii invocându-l pe Ștefan Cel Mare, în timp ce îi călca în picioare adevărata moștenire.
Joacă, maMaia, cât o fi de jucat! Că înțelegem cât de tulburi sunt vremurile. Dar rămâi în istorie ca zână, nu ca vrăjitoare: nu uita că Moldova lui Ștefan nu are cum să fie cea călcată pe grumaz de străini! Ci doar una: aceea care a fondat România!
Restului de scaunagii, aparatnici sau sărmani săraci cu visul lui Eminescu, doar atât: nu aveți cum să fiți „maldaveni” furând voia moldovenilor care au fondat România! Și nici menținând un pseudo-stat toxic pentru locuitorii săi. Fiindcă nici istoria, nici logica, dar mai ales sufletul, nu pot fi fentate și jignite la nesfârșit. Gând bun și demnitate: trăiască România pentru toți frații care au făcut-o!