„Dacă luăm în considerare toate trăsăturile fanariotismului așa cum sunt ele percepute de memoria colectivă românească – corupția funciară, loialitatea față de centre externe, disprețul față de cultura locală, importul mecanic de modele străine și guvernarea ruptă de interesele reale ale populației – vom observa că toate aceste elemente sunt prezente în mod pregnant în România contemporană” remarcă profesorul universitar Paul Dragoș Aligică într-o excepțională analiză asupra României momentului.
„În primul rând, centrul de greutate nu se află în interiorul țării, ci este mutat simbolic si operational în afară – până în punctul în care interesul național al țării este emasculat, subsumat și definit în funcție de interesul național al unor state vecine sau al unor entități supranaționale.
E o aberație, desigur, ceva șocant, dar iată că acesta aberatie definește momentul actual până la punctul la care însăși ideea centrală care a definit istoria modernă a poporului acestuia, anume „suveranitatea națională” – esența proiectului național-statal românesc modern și idealul pentru care s-au sacrificat fizic strămoșii acestui popor – ajunge să fie luată în derizoriu și considerată negociabilă si dispensabilă de noua clasă dirigentă de factură neofanariotă” notează doctorul în științe politice, sociologie și economie.
„În al doilea rând, asistăm la o ruptură culturală profundă între elite și popor, reflectată în discursul public, în educație și în spațiul mediatic, unde cetățeanul de rând este adesea tratat ca un impediment și ca o problemă de comunicare sau de reeducare, nu ca partener în gestionarea și construcția proiectului național. Populația este percepută drept „proastă”, „neinformată”, „primitivă” – o entitate inertă care trebuie modelată de sus, nu ascultată sau reprezentată. Asta dacă nu se consideră că este definitiv pierdută și un rebut istoric anacronic pentru vremurile contemporane progresate și globalizat-europene” punctează Paul Dragoș Aligică pe pagina sa, sub titlul Neofanariotismul, fenomenul definitoriu al acestui moment istoric în România.
„Ironia este că, deși se afirmă o retorică democratică și participativă, mecanismele decizionale și culturale funcționează în logica unei oligarhii mimetice, care repetă în formă actualizată toate trăsăturile fanariotismului istoric: dependența, înstrăinarea, disprețul față de autohton și obediența interesată, conformistă si servilă față de centre de putere care nu sunt aici… Asadar: Neofanariotismul nu este o metaforă exagerată, ci o grilă clară de lectură a realității curente, care explică de ce ruptura dintre această mișcare social-politică ce guvernează azi autoritar România și societatea românească – societate extinsă acum la nivel fizic in lume prin diaspora – persistă și se adâncește”, concluzionează cu amărăciune profesorul Paul Dragoș Aligică.