Nu ar fi pentru nimeni o noutate dacă aș scrie că memoria colectivă a moldovenilor nu este tocmai punctul nostru forte, ca și popor. Nu ne cunoaștem istoria, nu ne cunoaștem identitatea, nici măcar limbii vorbite nu îi spunem pe nume, ca Doamne ferește nu cumva să jignim interlocutorul. Unde mai pui că suntem probabil printre puținele țări din lume în imnul căreia nu e pomenit nici măcar o singură dată numele țării, a poporului sau a limbii române, deși paradoxal, imnul se numește „Limba noastră”.
Ei bine, tocmai pentru că undeva școala nu-și îndeplinește misiunea de a ne lumina mințile și de a ne hrăni memoria colectivă cu informații care să învețe cine suntem și de unde venim, această responsabilitate cade pe umerii intelectualității și, nemijlocit, pe clasa politică. Și în acest caz, ziua de ieri mi-a adus o mare dezamăgire.
În ultimele zile stânga politică a umplut internetul și televizorul cu imagini cu drapelul rus și felicitări de Ziua Națională a Rusiei, fapt care nu mă surprinde. Însă ieri, pe 13 iunie, ziua când sovieticii au ridicat 32.423 persoane din Basarabia și Bucovina de Nord și le-au deportat fără drept de apel în Kazahstan; Komi, Omsk, Krasnoiarsk, Novosibirsk și alte localități din Siberia, politicienii de stânga au tăcut. O zi ca o rană profundă în sufletul bunicilor și străbunicilor noștri, care încă mai trăiesc. O zi neagră în istoria noastră, a moldovenilor din stânga Prutului. Au tăcut și cei din PCRM, și cei din PSRM, și Ilan Șor (de parcă evreii n-ar ști ce înseamnă deportarea). Bine, faptul că aceștia au tăcut și nu au venit cu un mesaj de comemorare către publicul și electoratul lor nu mă miră, doar mă dezgustă.
Citește și: Deportare, deportare și iar deportare…
Ceea ce m-a înfuriat a fost lipsa totală de un mesaj public la acest subiect din partea doamnei președinte Maia Sandu și a prim-ministrei Natalia Gavriliță. M-a înfuriat tăcerea lor cu iz de dorință de a nu supăra pe nimeni din nou. Pe 6 mai Maia Sandu felicita poporul găgăuz din Republica Moldova cu ocazia sărbătorii lor culturale Hederlez, iar Gavrilița chiar a mers la Comrat să sărbătorească. Pe 9 mai Maia Sandu a mers demonstrativ la un veteran din Armata Sovietică, umplând internetul cu poze siropoase că vai, trebuie să învățăm din trecut etc. Dar când e vorba de deportări – niciun cuvânt. Niciun oficial de la guvernare nu a mers ieri la Gara Feroviară din Chișinău, la monumentul dedicat deportaților să depună o floare și să le spună oamenilor să învățăm din trecut. Și în aprilie niciun cuvânt despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, și acum liniște. De parcă nici nu s-ar fi întâmplat.
Citește și: După 80 de ani de tăcere, merită să mai încercăm o dată!
Unii o să-mi comenteze la acest text că politicienii au lucruri mai importante de făcut acum, dar este o abordare greșită. Cine, dacă nu președintele, premierul, liderii acestui popor să vorbească lumii despre tragedia noastră națională din trecut? Nu, nu pentru a învrăjbi pe cineva, nu pentru a obține electorat ș.a.m.d., ci simplu, pentru a duce mai departe lecția – cine își uită trecutul este condamnat să îl repete. Titlul nu are nicio legătură cu denumirea filmului. Pur și simplu este o asociere bazată pe fapte reale. Mieii tac întotdeauna când simt că urmează a fi sacrificați.
Articol publicat inițial pe nordnews.md și preluat cu acordul autorului.