La 13 februarie 1785 murea în închisoare Crişan, unul dintre cei trei conducători ai revoltei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania, rămasă în istorie ca Răscoala lui Horea, Cloșca și Crişan. Pe numele său adevărat Marcu Giurgiu, lui Crişan i se spunea astfel fiind de loc din ţinutul prin care trece Crişul Alb. Fost militar în armata imperială ajuns iobag al statului din cauza politicilor vremii, Crișan era o fire aprigă şi hotărâtă, un bărbat mândru, impunător şi sever. Dacă Horea a fost conducătorul principal şi inspiratorul răscoalei ţărăneşti, Crişan a fost fără îndoială elementul de acţiune al acesteia, amintește Nicolae Uszkai.
A fost prins la 30 ianuarie 1785, dus sub escortă militară la Abrud și interogat imediat de către maiorul Pückler, asistat de ofiţerii săi şi de magistratul oraşului. În ziua de 1 februarie 1785 a fost dus și întemnițat la Alba Iulia, în cazematele care se aflau sub clădirea gărzii mari. Ştiind ce avea să urmeze, Crişan, în vârsă de 52 de ani, se spânzură în închisoare cu nojiţele de la opinci. Capul său a fost expus într-o ţeapă în faţa propriei case, iar trupul i-a fost despicat de călău în bucăţi expuse apoi public în diverse localităţi (Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni) ai căror ţărani se răsculaseră, cu scopul de a-i îngrozi pe aceştia şi a-i descuraja de la a mai încerca pe viitor să se ridice împotriva nobilimii.
Horea și Cloșca aveau să fie executați, două săptămâni mai târziu, prin tragere pe roată la Alba Iulia. Sub drastică poruncă împărătească, la execuţia de pe Dealul Furcilor au fost aduşi câte trei oameni bătrâni şi trei mai tineri, din 419 localităţi din comitatele răsculate ale Transilvaniei: în total 2.515 oameni. Mai întâi a fost executat Cloşca, acesta primind 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. Lui Horea i s-au dat patru lovituri care i-au zdrobit picioarele, apoi i-a fost zdrobit pieptul, iar după alte 8-9 lovituri şi-a dat sufletul. Conform sentinţei, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părţi şi puse în ţeapă în cele mai importante localităţi din comitatele Alba şi Hunedoara pentru intimidarea poporului.
Tot la un 13 februarie, în 1849, Delegaţia Adunării Române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişa împăratului Franz Joseph I Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina. Aceasta cerea, între altele, legitima constituire a naţiunii române într-un organism statal unitar în cadrul monarhiei, administraţie naţională de sine stătătoare, în limba română, în privinţa politică şi bisericească și reprezentare proporţională în parlamentul imperial. Demersul românilor la Viena a reprezentat o acţiune de o deosebită importanţă, fiind o variantă de program politic axat pe dezideratele întregii comunităţi naţionale din Imperiul austriac. Nu a fost luat, însă, în seamă. Nici memoriul din 26 aprilie 1849, realizat împreună cu reprezentanţii poporului slovac, nu a avut audienţa dorită- la fel ca predecesorul său, amintește Nicolae Uszkai, împăratul s-a mărginit să facă doar promisiuni care nu s-au materializat.