La 8 octombrie 1207 moare Ioniţă Caloian, conducător al statului româno–bulgar din dinastia Asăneştilor, ucis de cumani in timpul asedierii Salonicului. Ţaratul vlaho-bulgar (denumit şi Al doilea ţarat bulgar de naţionaliştii bulgari) era un stat multinaţional apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu victoria bulgarilor şi valahilor răsculaţi din sudul Dunării împotriva Imperiului Bizantin şi dispărut în 1260 prin fragmentarea în state mai mici, cucerite în jur de 1396 de către Imperiul Otoman.
După istoricul Florin Constantiniu, caracterul său multinaţional este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest ţarat a fost „bulgăresc” în sensul naţional actual al cuvântului, în ciuda surselor primare ale epocii (bizantine sau occidentale) şi a toponimiei. Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: „În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit şi a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecţiei Petru şi Asen (Asan) aparţineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor”.
Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la nord la sud este menţionată în mod explicit de către Niketas Choniates. Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi în 1196 şi 1197 de Ivanko și alți boieri. Fratele lor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca „rege al bulgarilor şi al românilor” (Rex Bulgarorum et Valachorum: titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).
În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea Imperiului Latin de Constantinopol. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin I. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor.
Ioniţă Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor, cât şi în cel a istoriei bulgarilor datorită succeselor sale militare şi politice. Afirmarea originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat, arată lămurit prezenţa şi influenţa „Vlahilor” în statul condus de Ioniţă, care poate fi aşadar denumit „Ţaratul Vlaho-Bulgar” în limba română, chiar dacă istoriografia internaţională modernă, luându-se după tradiţia academică bulgară predominantă, îl denumeşte „Al doilea Imperiu Bulgar”.